Noutati

1944-2024. GLORIE ETERNĂ EROILOR PATRIEI NOASTRE!

 

        După actul de la 23 august 1944, la frontiera impusă de Dictatul de la Viena, trupele germane au comis dese incursiuni pe teritoriul transilvănean rămas României. Chiar în dimineața zilei de 24 august 1944, trupe germane din Ungheni au ocupat podul de cale ferată, gara din Vidrasău, vama românească și pichetul grănicerilor români. Între 1 și 3 septembrie 1944, trupe germane și maghiare au atacat pichetele grănicerilor români din Pogăceaua, Grebeniș, Negreni, Șincai, Ulieș și Band. O formație de avioane germane au bombardat gara și comuna Miheșu de Câmpie. Grănicerii români din Compania  2 Luduș au respins inamicul până dincolo de vremelnica graniță.

În dimineața zilei de marți, 5 septembrie 1944, Grupul de armate germane „Ucraina de Sud” a declanșat, împreună cu trupe maghiare, o puternică ofensivă pe direcțiile Târgu Mureș-Târnăveni, Sărmașu-Luduș-Blaj, Cluj-Alba Iulia, cu intenția „de a cuceri trecătorile din Carpații Meridionali și a le zăvorî”.

Armata 4 Română, comandată de generalul Gheorghe Avramescu și Armata 1 Română au primit misiunea „să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”. La începutul ostilităților, oștirile române fiind inferioare numeric, au fost obligate să se retragă spre Blaj. Ulterior, întărite numeric și ca dotare motorizată, oștirile române i-au respins pe inamici. Frontul s-a stabilizat pe linia Iernut-Luduș-Hădăreni-Câmpia Turzii până în 8 septembrie 1944.

Poetul ostaș și plugar Gheorghe Rus (1903-1971), din Sâniacob, județul Mureș, a consemnat în jurnalul său „Amintiri din război”(999 de strofe): „Nemții cu ungurii-au pornit/ Peste graniță-au venit/ În Ardealul românesc/ Nu știu unde se opresc./ Și-apoi văd oameni fugind/ Și satele părăsind./ De la coasă fug și eu/ Pân-acasă, fătu meu/ Vacile la car le-am prins/ Și ne-am apucat de plâns./ Și ce să duc cu mine?/ Că tot ce am, aici rămâne,/ Că avutu la plugariu/ Este-n pod și prin hambariu./ Ce are, toate rămân,/ Nu le poate băga în sân./ A venit la noi armată/ Cu dușmanul să se bată/ Să nu treacă Mureșu/ Să ocupe Sâniacobu,/ Să treacă toată apa/ Să ocupe și Bogata./ În septembrie însprezece/ Frontul nost Mureșu-l trece/ Ziua pe la ora trei/ A-nceput atacul ei./ Bat cu tunuri și cu tancuri,/ Cu mitraliere și cu branduri./ Ba mai bat și cu-avioane,/ Ferește-ne de rău, Doamne!/ Nu se vedea cer cu soare,/ Nice iarbă, nice floare./ Nu se vedea nici zi, nici sară,/ Numa-ntruna foc și pară/ Colea, când se însera/ Românii-n Bogata instra./ Seara, pe la ora zece/ Un greu atac se petrece/. Răchită s-a apucat/ Cu caru lui Buha mânat/ Ca muniția s-o care/ Să alimenteze frontu mare./ El la comandant i-a spus/ Să tragă semnal în sus./ Pe dincolo de Bogata/ Tot înainta armata/ Până-n vârful dealului/ Pe drumul Ludușului./ Și acol de nemți au dat,/ I-au oprit de-naintat./ Acolo nemții s-au întărit/ Și pe români i-au oprit./ Toată noaptea s-au bătut/ Și nimica n-au făcut./ Nici-unul n-a biruit,/ Doar între ei s-au omorât./ La noi, din vale la deal/ Aduceau răniții val./ Pe vale oameni veneau/ Cu răniții din Bogata./ Of! Că mulți s-au chilăvit/ Când Bogat-au cucerit./ Că-n război așa este/ Te omoară,/ Te rănește./ Vai, și mulți au mai adus/ Că puteau fi chiar de-ajuns!/ Vai, și mulți pe drum mureau,/ Iar alții dacă-ajungeau/ În gură erau pușcați/ La alții ruptă o mână,/ La alții piciorul rupt,/ Iar la alții gâtu frânt,/ La unii spatele sparte,/ La alții mațele sparte./ Și toți strigau „Ajutor!”/ Unde-i medicul? Că mor!/ Vai, și mulți au răposat/ La noi în sat i-o îngropat./ Atâta plâns n-a mai fost/ Niciodată în satul nost,/ C-au văzut atâția morți/ Îngropați fără preoți”.  

 

 

Între 17 septembrie și 9 octombrie 1944, Oarba de Mureș a fost un loc al demnității, un simbol de bătălie pentru eliberarea Transilvaniei, cu jertfa a 11.000 de eroi și a altor 20.000 de răniți, români din toate provinciile României veniți.

Poetul, ostașul și plugarul Gheorghe Rus, a consemnat în jurnalul său „Amintiri din război”: „De pe dealuri, de pe văi,/ Pleacă cete de flăcăi,/ Lăsând plugul pe ogor/ Pentru țărișoara lor./ Măi române, lasă-ți satul,/ Las-ți plugul și aratul,/ Lasă-ți casa și soția,/ Hai să ne-apărăm moșia!/ Că o țară și un steag,/ Astea le avem mai drag!/ De la Oarba, la Chețani,/ Au picat ostași sărmani./ De la Chețani până la Oarba,/ Au picat ostași ca iarba./ Care trupă cum venea,/ Pe Mureș se prăpădea,/ Că tare pușcau nemții/ De la Râpa Lechinții./ Între Iernut și Cipău/ Au luptat ostași mereu./ De la Oarba, la Iernut/ Mulți viața și-au pierdut!/ Îți scriu, soață, de pe zonă,/ Dar nu-ți scriu numai de formă./ Te văd, citind aceste rânduri/ Și cum suspini și cazi pe gânduri./ Știu că te rogi la Preacurata/ Să ne ocrotească, peste tot, Armata!”

În dimineața zilei de 9 octombrie 1944, nu am mai auzit răpăituri de mitraliere, nici explozii de obuze, nici sfâșietoare strigăte de „Brancardier, aici!”, „Mamă, mor …!” În acea dimineață, noi, copiii din pivniță, ne-am apropiat cu teamă de gardul casei și, prin crăpăturile dintre scânduri, am privit spre cota 495. Ce am văzut? Am văzut un uriaș. Flutura un drapel tricolor care ajungea până la cer. Din pieptu-i de aramă înălța spre cer, spre Iernut, spre Oarba de Mureș, Sfântu Gheorghe și Cipău, spre Lechința de Mureș și Dătășeni, începutul unei rugăciuni de mulțumire: VICTORIE! VICTORIE! VICTORIE!

După aproximativ zece zile, am participat, împreună cu părinții și cu alte zeci de adulți, tineri și copii la recuperarea trupurilor eroilor români din apropierea cotelor 463 și 495. Copiii am fost instruiți să strângem numerele matricole de la piepturile eroilor, pentru ulterioara lor identificare. Adulții au săpat două mari gropi comune la Cota 495, unde au fost rânduite, cu sfială, trupurile eroilor de la Oarba de Mureș.

După câteva zile, clopoțelul ne-a chemat la școală. Urările de „Succes la învățătură!” le-au urmat îndemnurile la eternă recunoștință față de eroii de la Oarba de Mureș, datorită cărora trăim în România liberă și avem dreptul să învățăm în școală românească.

        După alte câteva săptămâni, prin geamurile întredeschise ale clasei, la slujbe de înmormântare a unor ofițeri și soldați geniști uciși de exploziile minelor ascunse, în retragere, de vremelnicii ocupanți hitleriști.

După câțiva ani, în curtea Școlii Elementare din Iernut, dar și în piață, în zilele de târg, am împărțit gustarea de dimineață și sărăcăcioasa punguță cu români mutilați, unii fără mâini sau orbi, alții cu picioare grav rănite, foști militari români luptători pe Frontul de Est, acum muritori de foame.

        De atunci, ne închinăm, cu lacrimi în ochi,  de fiecare dată când ascultăm înălțându-se Imnul fără vârstă „PRESĂRAȚI PE-A LOR MORMINTE ALE LAURILOR FOI”, când întâlnim pe cale monumente ale eroilor neamului, când ascultăm în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, rugăciunea cucernicului paroh de pomenire a eroilor neamului, știind că eroii urcă în timp împreună cu fiecare generație de creștini români.

 

 

 

Profesor MIRCEA GHEBOREAN,

în etate de 87 de ani     

Articole Similare

Back to top button