Fiecare dintre noi are dreptul de a fi prost măcar o dată în viaţă; însă unii prea abuzează de acest “drept”…
Nu este prost acela care nu înţelege ceva, este prost acel om care, deşi înţelege un lucru, procedează de parcă nu l-ar fi înţeles. “Marile prostii nu aparţin marilor proşti, ci marilor deştepţi.” (Charles Richet)
Dacă prostia pare să fie unul dintre cele mai durabile fenomene ale istoriei omenirii, întâlnindu-se (cu prisosință) în toate timpurile și peste tot, ridicolul este o categorie social-ontologică pentru a cărei existență sunt necesare câteva condiții prealabile: o societate încorsetată puternic de reguli, apoi o internalizare a acestor mecanisme. Inteligenţa duplicitară a oamenilor cu mentalităţi sau cu putere de înţelegere slab dezvoltată, chiar nedezvoltată, se poate lesne asocia cu prostia. Ea este definită drept slaba capacitate de judecată, neatenţie, asociere greoaie, memorie slabă, ducând adesea către grandomanie şi orgoliu la unele persoane.
Răutatea prostului este la fel de periculoasă ca şi bunătatea sa. Nici nu merită încercat! Prostia nu trebuie subestimată niciodată, ea este mereu activă, geloasă, cuceritoare, capricioasă şi nu recunoaşte niciodată că s-ar înşela. De aceea, cel mai inteligent cedează primul.
Fiecare dintre noi are dreptul de a fi prost măcar o dată în viaţă; însă unii prea abuzează de acest “drept”. Din păcate, prostia a fost împărţită din abundenţă în această lume. E bine să ne amintim vorbele lui Molière: “Să nu-i spunem prostului că-i prost şi deşteptului că-i deştept. Primul nu o va crede, iar al doilea o ştie”. Prostul nu are dubii, are numai îngâmfare, el nu râde, se supără, se simte într-un fel ciudat. Ceva îl deranjează, ceva ce el n-are. Ce are el, însă, îi deranjează profund pe alţii. Totuși, zicerile lui Solon n-ar dăuna: “Ceartă-l, adică povățuiește-l pe cel înțelept și… mai înțelept va fi, dar nu-l certa pe cel nebun, ca să nu ți-l faci dușman”.
Ridicolul este o rușine pe care o pățește individul social atunci când are onoare. În acest sens, ridicolul poate fi poarta prin care intră în lume tragicul. Acolo unde bunul-simț face legea, teama de ridicol e și vie și folositoare, funcționând ca un garant al normalității. Antigona este, în fond, ridicolă, dar și tragică. Dacă nerușinarea e ipostaza hard a renunțării la normele bunului-simț, ridicolul ar putea fi varianta ei soft.
La noi, povestea invaziei ridicolului e veche, iar rădăcinile ei trebuie căutate în epoca primelor întâlniri dintre bunul-simț sătesc – de factură creștină (central-europeană) – și cutumele comportamentului de târgoveț balcanic-oriental. Pe măsură ce țăranul român s-a rarefiat în peisaj, a crescut influența târgovețului răsăritean, care avea să se reverse mai apoi în albia nouă a citadinismului românesc. Cu toate acestea, bunul-simț n-a putut fi cu totul revocat în mediul urban, el a renăscut de câteva ori în istoria noastră modernă, după ce fusese aproape strivit sub apăsarea tranzacționismului oriental.
Va trebui ca cei care se tem de ridicol să se înhame la carul bunului-simț și să-l smulgă, cu încăpățânare, din mlaștina obiceiurilor balcano-orientale, chiar cu riscul de a cădea, vremelnic, în ridicol. Râsul eliberează, anulând ceea ce ameninţă cu nimicirea. Să râdem de prostie! Ea există în cel care râde şi în ceea ce-l face să râdă. Râsul dovedeşte că prostia viețuiește, dar nu trebuie să ne ferecăm morbid în ea. Enunţând-o, râsul o denunţă şi îi dezvăluie absurditatea; nu s-a petrecut nimic care era să-l sufoce. Râzând şi judecând inteligent, măcar şi o clipă, ţii prostia la distanţă. “Ferește-te de absurd, de expunere inutilă, de prostie, de…ridicol.” (Aurel Baranga)
Pentru conformitate,
Mădălina Dumitrache
