“Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei. Prostia, nu.” – Umberto Eco.
Comunitatea intervine în modul tău de gândire?
În ultima perioadă îmi vine tot mai greu să scriu… Motivele? În primul rând pentru că nu am timp şi în al doilea rând deoarece nu reuşesc să pun în valoare evenimentele. Într-o lume a criteriilor absolute, trebuie să comprim totul. Să fiu pragmatic, să-mi pierd îndemânarea şi să nu-mi mai găsesc pasiunea de odinioară… Mă opresc din drum şi mă întreb: pentru ce toate acestea? Pentru cine şi cu ce scop? Mai avem noi, ca oameni, ca cetăţeni, ca entităţi biologice şi sociale, ceva de spus? Mai mult: ceea ce spunem are cu adevărat valoare? Nici vorbă!!! Pentru că suntem unici şi mici. Şi atunci ne mulţumim cu tot mai puţin…
Ce reprezintă maturizarea?
Este cuvântul de ordine odată cu trecerea anilor. Întorci mereu capul în urmă, te priveşti pe tine în miniatură şi vezi o imagine ireală şi extrem de deformată. Te întrebi: eram eu acela care a afirmat acel lucru, a făcut acea prostie? Da, erai tu. Şi atunci, te întrebi: te maturizezi sau încerci să te lămureşti? Îţi schimbi ipostaza, sau doar punctul de vedere? Prin statutul tău, rămâi om, rămâi aceeaşi persoană. Însă cu alte valenţe. Cu o altă mentalitate, dar cu o diferenţă majoră de viziune. De ce?
De unde vine această transformare majoră? Vine de la comunitate?
Da, în mare parte. Întâlneşti oameni şi caractere de tot felul. Întâlneşti perverşi, trişti, hoţi, cretini, ipocriţi şi chiar regi. Întâlneşti specia umană, aşa cum este ea. Homosexuali şi târfe, călugăriţe şi preoţi. Mincinoşi, glumeţi, inteligenţi sau proşti, toţi sunt oameni. Există. Se afirmă. Tu îi priveşti fie din interior, ca parte a întregului, fie în ansamblu, detaşat. Într-un final trebuie să-ţi aminteşti să nu stingi reflectorul. Acest tablou trebuie să fie vizibil, căci e deosebit. Te revolţi, înjuri, îţi atragi antipatii, te loveşti de proşti. Însă acesta e farmecul vieţii, nu? Să ajungi să te modelezi după societatea în care trăieşti, să-ţi schimbi stilul, să-ţi schimbi limbajul, să te transformi. Şi ceea ce îţi rămâne într-un final e doar propria raţiune.
„Cogito ergo sum?”
Dar, oare câţi dintre noi mai “cugetăm” la astfel de lucruri? Voi v-aţi pus în ultimul timp această întrebare?
DAN LUDUȘAN
