Constituirea, în anul 1918, a statului național unitar român a adus în viața națiunii române noi provocări. Până la 1 septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, viața politică internă a României Mari s-a caracterizat prin vitalitate, creativitate și printr-o mare dezbatere națională entuziastă cu privire la căile de dezvoltare pe care România era de dorit să le urmeze.
Deși de perspectivele de dezvoltare ale României erau interesate, ca beneficiare, toate clasele sociale, marea dezbatere a fost inițiată și animată de politicieni, sociologi și alte categorii de intelectuali, în nume propriu sau al grupării filosofice căreia îi aparțineau. Principalul reper în susținerea ipotezelor a fost societatea capitalistă pe cale de urbanizare din statele occidentale ale Europei.
Europenișii Eugen Lovinescu, critic literar și Ștefan Zeletin, sociolog, considerau că „occidentalizarea” societății românești a început în secolul al XIX-lea prin programele revoluționare de la 1848 și prin Constituția din 1866 și că „occidentalizarea” este o etapă istorică prin care trebuie să treacă fiecare țară, cu observația că trebuie evitată industrializarea excesivă, forțată.
Gruparea tradiționaliștilor, din elita căreia îi amintim pe Nichifor Crainic, fondatorul revistei literare „Gândirea”, poetul și filosoful Lucian Blaga, cu studiul „Spațiul mioritic”, filosoful Nae Ionescu, Mircea Eliade, scriitor și renumit istoric al religiilor, filosoful Emil Cioran, cu volumul „Schimbarea la față a României”, filosoful și sociologul Mircea Vulcănescu, filosoful Constantin Noica, inspirați din tradițiile de veacuri ale satului românesc, ale țărănimii române, covârșitor ortodoxă, criticau mediocritatea existenței burgheze, condamnau materialismul și tehnologia Occidentului, generatoare de pustiu moral și erau convinși că ei sunt misionarii sufletului românesc, așa cum cei din generația anterioară au fost misionarii unității politice a tuturor românilor și a teritoriilor locuite de dânșii, în România Mare.
O a treia cale de dezvoltare a României a fost sintetizată în sintagma „România, stat țărănesc”. Reprezentantul cel mai de seamă al țărăniștilor a fost Virgil Madgearu, economist, profesor de economie politică la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, om politic și mulți ani ministru. Plecând de la premiza că, după reforma agrară din 1921, 90% din suprafața arabilă a României a ajuns în stăpânirea țăranilor, statul român, prin oamenii săi politici, este dator să satisfacă, odată pentru totdeauna, nevoile și aspirațiile clasei țărănimii, evitând proletarizarea ei după model burghez occidental sau colectivizarea ei, după modelul comunist din Uniunea Sovietică. În privința conducerii politice în statul țărănist, Virgil Madgearu a optat fără ezitare pentru democrația parlamentară.
Prin anii 1920, când principalele partide politice-Național Liberal și Național Țărănesc-erau în competiție pentru putere, perspectivele democrației parlamentare erau asigurate. Viabilitatea ei a devenit incertă în anii 1930, odată cu crizele economice și politice interne, cu accederea, în 1933, a lui Adolf Hitler la putere în Germania, cu intensificarea pregătirilor pentru un război mondial. Modelul conducerii dictatoriale din Germania, Italia și din alte state europene, a unor mișcări și partide de dreapta, ostile democrației parlamentare, generatoare de soluții autoritare în dezvoltarea problemelor interne, inclusiv de recurgere la asasinate politice.
Profesorul universitar Alexandru C. Cuza (1857-1947), de la Iași, transformă Partidul Național-Democrat Creștin în gruparea fascistă Liga Apărării Național-Creștine (L.A.N.C.), antisemită. Crescut în acea atmosferă teroristă, tânărul Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) și-a creat propria organizație naționalistă, mai extremistă, Liga Arhanghelului Mihail, lărgită în 1930 cu o aripă militară numită Garda de Fier, cu alt nume din 1934, Partidul Totul pentru Țară. La alegerile din 1937, partidul lui Zelea Codreanu a obținut 66 de locuri în Parlamentul României, devenind a treia grupare politică din Parlament, după liberali și național-țărăniști. Electoratul lui Zelea Codreanu era alcătuit din tineri orășeni, unii cu educație universitară, din țărani și cler rural, muncitori și burghezi, cu toții convinși că doar prin forță pot fi rezolvate problemele economice și sociale apărute sub domnia democrației parlamentare.
Nedemocratică și neconstituțională a fost acțiunea din februarie 1938 a regelui Carol al II-lea, când a dovedit țării că nu alegerile parlamentare sunt o soluție pentru problemele grave din România, ci voința sa este cea care contează, motiv pentru care a instaurat dictatura regală. A dizolvat instituțiile sistemului parlamentar, a abolit Constituția din 1923, a înlocuit-o cu alta, care concentra întreaga putere din stat în mâinile sale, a dizolvat partidele și grupările politice, a condus țara prin decrete regale și a instituit pedepse severe în cazul nerespectării noii ordini. Considerând Garda de Fier drept o agentură a Germaniei naziste, a ordonat arestarea masivă a membrilor Gărzii de Fier, internarea lor în închisori și asasinarea liderilor, inclusiv a „căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, în martie 1938, sub motiv că „au încercat să scape de paza militară”. După încercarea nereușită de a-și crea propriul său partid, Frontul Renașterii Naționale, i-a invitat pe liderii vechilor partide să se unească în jurul său pentru a apăra România de pericolele internaționale.
Pactul de neagresiune dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică din 23 august 1939, capitularea Franței în 1940, revigorarea amenințărilor revizioniste ale Ungariei și Uniunii Sovietice l-au determinat pe regele Carol al II-lea să se apropie de Germania lui Hitler, sperând să primească din partea Germaniei garanții militare pentru păstrarea granițelor din 1920.
Speranțele regelui Carol al II-lea s-au năruit. Refugiați în Germania, Horea Sima, noul „căpitan” și alți birocrați ai Gărzii de Fier, au regenerat mișcarea legionară din România. Germania a încurajat Uniunea Sovietică să ceară României să-i cedeze, în 24 de ore, Basarabia și Bucovina de Nord, Ungaria să ceară jumătate din Transilvania, Bulgaria să ocupe Cadrilaterul, fâșia sudică a Dobrogei. Pierderea unei treimi din suprafața statului național unitar și a unei treimi din populația țării, fără luptă, a fost percepută de populație, de armată, de liderii liberali și național-țărăniști ca o catastrofă națională.
În opinia tuturor, vinovat de producerea ei era regele aventurier Carol al II-lea. Legionarii chiar și-au propus să-l ucidă. Ca să-și salveze viața, tronul și regimul dictatorial, l-a ales pe ofițerul de carieră Ion Antonescu să formeze un nou guvern, deși știa că acesta îl disprețuiește pe rege. Dar mai știa că Ion Antonescu era un naționalist fervent, al cărui scop era crearea unui stat românesc puternic și prosper, era un susținător al autoritarismului, convins că, în prezența marilor pericole externe care amenințau existența statului român, el își putea atinge scopurile numai dacă deține întregul control asupra guvernării țării. Regele mai știa că Ion Antonescu are legături cu Garda de Fier, relații bune cu liberalii și național-țărăniștii, contacte strânse cu membrii legației germane de la București, prin care, ca prim-ministru ar putea demonstra lui Hitler atașamentul României față de Germania și dorința ca aceasta să fie garantul securității noilor granițe ale României.
În timp ce ducea negocieri politice pentru formarea guvernului său, Ion Antonescu a realizat că nu va avea succes atâta timp cât Carol continuă să fie rege. În 5 septembrie 1940, i s-a cerut regelui să abdice, să părăsească țara, avertizându-l că dacă nu o face, viața îi este în pericol, în țară va începe război civil, iar România va fi ocupată de o „putere străină”. În 6 septembrie, Carol a renunțat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai. A doua zi a părăsit țara. După preluarea tronului, regele Mihai I a emis un decret prin care îi acorda lui Ion Antonescu funcția de conducător al statului român și cea de președinte al Consiliului de Miniștri. La 15 septembrie, Ion Antonescu a format un guvern de coaliție cu Garda de Fier. Legionarii dețineau, prin Horea Sima, funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, 5 ministere, majoritatea posturilor de secretari de stat și de directori permanenți în ministere, controlul presei și al propagandei, 45 din cele 46 de prefecturi de județ și au proclamat România ca „stat național legionar”.
Pentru Ion Antonescu, împărțirea puterii în stat era doar un experiment temporar. Pe plan extern, România a aderat la Axa germano-italo-japoneză, a acceptat pe teritoriul său trupe germane și a pus la dispoziția Germaniei resursele de materii prime. În timpul vizitei pe care a întreprins-o la Berlin, Antonescu i-a făcut lui Hitler o impresie foarte bună, de om vrednic de încredere. Ion Antonescu vedea în relațiile cu Germania lui Hitler singura cale de a redobândi Transilvania lui dragă, ciuntită prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Ajunși la guvernare, legionarii lui Horea Sima s-au dovedit a fi incompetenți și iresponsabili în plan economic, au produs dezordini publice și crime abominabile prin poliția legionară alcătuită din elementele cele mai de jos ale societății și prin detașamentele legionare ale morții din întreaga țară. S-au revoltat împotriva lui Ion Antonescu, acuzându-l că îi împiedică să instaureze statul național legionar, că permite partidelor Național Liberal și Național Țărănesc să funcționeze legal și se opune înfăptuirii „revoluției economice” prin care legionarii doreau să controleze centralizat, după model nazist, toate activitățile economice.
Pentru a evita un conflict fățiș cu legionarii, Ion Antonescu i-a propus lui Hitler să accepte îndepărtarea de la guvernare a Gărzii de Fier. După o scurtă ezitare, Hitler i-a sugerat lui Antonescu să lichideze Garda de Fier și l-a asigurat că este singurul om capabil să conducă destinele României.
La 22 ianuarie 1940, Ion Antonescu a trimis armata să ocupe fortărețele din București ale Legiunii. Neprimind ajutor din partea armatei germane, în 23 ianuarie trupele legionare s-au predat. Șeful Corpului Secret german din București i-a scos din țară pe Horea Sima și pe alți conducători legionari și i-a dus în Germania. Așa a luat sfârșit statul național legionar și rebeliunea legionarilor români.
Ion Antonescu a devenit ceea ce și-a dorit dintotdeauna, singurul stăpân politic al României. Regimul instituit de el nu poate fi caracterizat drept fascist, ci de dictatură militară. Pentru Ion Antonescu ordinea și siguranța erau considerente esențiale pentru progresul oricărei societăți. Ca atare, pentru a conduce țara și a suprima disidența, a folosit armata și aparatul de siguranță.
Sub acest aspect, Ion Antonescu a fost copiat fără jenă de comuniștii care au preluat puterea după numirea ca prim-ministru a lui Petru Groza, la 6 martie 1945, de către Regele Mihai I al României, sub presiunea oficialilor sovietici sosiți în România ca „eliberatori”.
Delegații americani și britanici din Comisia Aliată de Control, i-au solicitat primului ministru Petru Groza să organizeze alegeri parlamentare libere, cerute și de național-țărăniștii lui Iuliu Maniu și de liberalii lui Brătianu. Comuniștii care nu erau siguri că vor fi capabili să controleze rezultatele alegerilor le-au tot amânat, până în 19 noiembrie 1946. Dar ei și-au început campania electorală încă din vară. Ministrul de Interne, comunistul Teohari Georgescu, i-a forțat pe magistrații din întreaga țară, responsabili cu aplicarea legii electorale, să urmeze întocmai directivele ministerului, care erau, de fapt, ale Partidului Comunist.
Comuniștii, în alianță cu Partidul Social Democrat, cu P.N.L. (Tătărăscu), P.N.Ț. (Alexandrescu), Frontul Plugarilor și Partidul Național Popular s-au prezentat în alegeri sub incitanta denumire Blocul Partidelor Democratice. Propagandiștii blocului, trimiși în toate județele, aveau misiunea să împiedice opoziția, în mod deosebit P.N.L. (Brătianu) și P.N.Ț. (Iuliu Maniu), să organizeze adunări electorale, să afișeze în locuri publice sau pe ferestrele locuințelor afișe și fluturași cu îndemnurile VOTAȚI PNL, VOTAȚI PNȚ și cu siglele aferente, săgeata și ochiul, să-și distribuie ziarele și manifestele. În zonele rurale, în care național-țărăniștii erau puternici, au amplasat centrele de votare în zone izolate, astfel încât țăranilor să le fie greu să ajungă acolo, au exclus un număr mare de liberali și țărăniști de pe listele electorale. Protestele opoziției adresate guvernului și oficialităților sovietice din Comisia Aliată de Control au fost ignorate. La o atenționare a misiunii americane de la București, Gheorghe Gheorghiu Dej, secretar general al Partidului Comunist, a răspuns că alegerile parlamentare din România sunt o luptă politică și opoziția, partidele istorice, trebuie învinsă, situație pe care și-o doresc și autoritățile sovietice.
Rezultatele alegerilor „libere” din 19 noiembrie trebuiau să fie publicate în 20 noiembrie, dar, după o amânare de două zile, rezultatele au fost date publicității în 22 noiembrie 1946. În cele două zile de suspans, Ana Pauker și alți senatori ai Biroului Politic al C.C. al P.C.R., au cerut prefecților (comuniști) „să revizuiască” cifrele în favoarea Blocului Partidelor Democratice, iar Moscovei să aprobe falsificarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946. După aceste intervenții „curat murdare”, Blocul Partidelor Democratice a obținut victoria prognozată de Gheorghe Gheorghiu Dej; obținând majoritatea, cu 378 din cele 414 mandate de parlamentari în noua Adunare. Victoria stângii „a consfințit” izolarea completă a partidelor istorice în viața politică a României și încetarea influenței occidentale asupra cursului evenimentelor politice din România.
Statele Unite ale Americii și Marea Britanie au denunțat alegerile din 19 noiembrie 1946 ca fiind nereprezentative pentru voința poporului român și au învinuit guvernul Groza că nu și-a respectat promisiunea de a organiza alegeri libere. Atât au putut face, atât au făcut! Ulterior, i-au amăgit pe români să viseze că „vin americanii” și să aștepte să treacă aproape 45 de ani până „să se elibereze” de regimul comunist adus de la Moscova sub protecția tancurilor sovietice.
Cercetând arhivele din 1946, istoricii români postdecembriști au descoperit că la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, Partidul Național Țărănesc a lui Iuliu Maniu a obținut o victorie zdrobitoare. Gândul mi se îndreaptă spre alegerile din 2024.
Sursa: Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Keith Hitchins, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Editura Corint, Cluj Napoca, 2014, ediție revăzută și adăugită.
A consemnat
MIRCEA GHEBOREAN
