Vă invităm să meditați la cele două expresii românești. (Ne cerem scuze de la cei care deja le știu, dar suntem siguri că majoritatea românilor le cunosc și le folosesc. Cu toate că fenomenul nu ne este străin, din vremuri deja apuse). Departe de noi intenția de a vă da lecții de morală, sau de limba română, dar credem că nu strică niciodată clarificarea unor fenomene și descrierea lor amănunțită pentru ca, în caz că – Doamne ferește – apar și în apropierea noastră, să le recunoaștem și să ne putem feri de ele.
Lingăul este – conform Dicționarului Explicativ – un „om lingușitor și slugarnic”. Lingăul are întotdeauna un interes imediat pe care-l urmărește cu încăpățânare, de cele mai multe ori un interes material. Principala lui armă este manipularea, ce îmbraca o formă destul de simplă: lingăul nu numai că face tot posibilul să pară indispensabil, neapărat trebuincios, dar o face asta prin trucul umilinței. Scopul lui este acela de a influența deciziile celui lins într-un sens favorabil lingăului. De aceea, lingăul este foarte sociabil, prietenul tuturor, dar mai ales al celui lins. Un prieten fals, cum se va dovedi ulterior, căci lingăul nu are moralitate și conștiință, ci doar un interes.
Interesul lui nemijlocit. Lingăul are mai multe fețe. El iubește să manipuleze informația, să o filtreze spre propriul beneficiu, de aceea lingăul este un bârfitor de prima mână, foarte capabil de a deforma, de a modifica adevărul.
Lingăul practică linsul drept singură modalitate de a obține rezultate profesionale și sociale. Este ambițios, pentru că este incapabil să-și atingă scopul prin alte mijloace decât linsul propriu-zis.
În România, pe vremea comunismului, exista un sinonim pentru lingău, acela de pupincurist (de la românescul a pupa în cur), dar expresia era folosită atunci mai ales cu sens politic: deci, era pupincurist lingăul care lingușea la nivel politic, în primul rând pentru a obține avantaje materiale, sau o poziție mai avantajoasă în cadrul regimului, lucru care se întâmplă și astăzi. Pupincuristul este o persoană din cale-afară de lingușitoare, dar înăuntrul căreia zace o răutate de nedescris. Este foarte viclean, știe să profite de cei mai naivi, să îi convingă vărsând lacrimi de crocodil, sau „gudurându-se” pe lângă persoana respectivă. Cu toate că expresia își are originea din România, fenomenul este raspândit și peste hotare.
Acest fenomen de pupincurism apare la oamenii nesiguri pe ei, ușor paranoici (unii chiar paranoici de-a binelea). Pupincuriștii îți sunt alături până când simt că pot să te lovească în cap (impropriu discutând) pentru a-ți lua locul, sau pur și simplu să fie ei siguri că îi vei susține în orice situație. Odată îndeplinit acest obiectiv schimbă curul cu unul nou. Astfel speră să mai urce o treaptă. Cu cât e mai mare cu atât este mai bun. Pupincuriștii sunt o specie care cred că le știu pe toate, dar de fapt ei nu sunt siguri pe nimic. Se cred deștepți, dar de fapt se bazează pe alții, că doar sunt pupincuriști.
Mai există și o categorie de pupincuriști inteligenți. Sunt bine pregătiți și pentru că sunt inteligenți se mânjesc mai rar și strict atunci când trebuie. Pupincuriștii inteligenți în general au o singură țintă: ȘEFII MARI, iar în rest tratează lumea cu indiferență și nu prea au prieteni adevărați.
Pupincuristul este ca un cățeluș, care dă din coadă la fiecare vorbă a stăpânului, afirmă orice vorbă sau faptă a persoanei de pe urma căreia vrea să profite. Nu are curajul să o contrazică niciodată, așteaptă întotdeauna momentul de slăbiciune pentru a-și face loc în viața persoanei de pe urma căreia crede că are de câștigat, de cele mai multe ori bani sau atenție. Dar, tot la fel ca un câine, mușcă mâna stăpânului de îndată ce acesta nu îi mai dă să mănânce. La fel ca lingăul, nici pupincuristul nu are conștiință. Este un om care îți spune numai ceea ce vrei să auzi, care îți scoate în evidență și chiar îți inventează calitățile și care îți ignoră defectele.
Atât lingăul cât și pupincuristul trebuie evitați cu orice preț. Din când în când s-ar putea ca ei să mai primească câte un șut în cur de la unii cu caracter (și picior) puternic și se vor lăsa de aceste practici o vreme. Dar numai o vreme, pentru ca apoi să le ia de la capăt.
Cum să tratăm astfel de oameni? Să-i iertăm, pentru că sunt apropiații noștri? Să-i iertăm, dar să nu-i uităm. Ei dăunează mult cauzelor bune, cu toate că din prima nu așa pare. În spatele prefăcătoriei lor, se găsesc numai interese personale și parșive. Portretele celor doi le-am vrut cât se poate de generale și universal valabile.
Totuși, asemănarea cu personaje reale nu este exclusă și nici întâmplatoare.
Au consemnat
Eva Iova și Mihai Muntean
